Trebuie sa invatam ca exista si altfel

Invatam si in Romania lectia tolerantei, dar acest lucru se intampla incet, foarte incet. Uneori suntem obligati, uneori o invatam pentru ca vrem, uneori ne facem ca o invatam. Dar cel mai mult mi se pare ca incercam sa ne adaptam schimbarilor care se produc in lumea in care traim. Insa ceea ce mi se pare ca inca nu am reusit sa invatam este lectie tolerantei fata de oamenii gay. Cred ca daca oamenii ar fi 100% sinceri, am descoperi ca un mare procent dintre romani sunt homofobi, iar asta se datoreaza si nestiintei, dar si mai mult religiei in care ne-am nascut si educatiei primite de acasa, din scoala, din comunitate.

Prin acest articol nu vreau, in niciun caz, sa atac oamenii care nu sunt de acord cu relatiile intre oameni de acelasi sex sau sa aprob pe cei care sunt. Sincera sa fiu, eu nici nu stiu de care parte a baricadei sunt. In principiu, nu am nicio problema cu oamenii gay, chiar daca acest lucru a insemnat din partea lor o alegere constienta si asumata sau fortata, dintr-un motiv sau altul. Nu stiu daca oamenii gay se nasc asa sau devin asa, din cauza unor factori cunoscuti sau mai putini cunoscuti. Si stiu si ca a fi gay nu inseamna a fi mai prejos decat cei hetero, insa nici nu stiu daca pot accepta toate drepturile pe care acesti oameni le vor si la care, poate, au si dreptul, iar aici ma refer la casatoria oficiala si la dreptul de a avea un copil. Recunosc, nu am cunoscut niciodata o persoana gay, dar multe dintre persoanele publice gay, de la noi din tara sau din strainatate, mi se par mai oameni decat multi hetero, carora le-ad da binecuvantarea, cu ochii inchisi si cu toata increderea, sa creasca 100 de copii, nu unul. Cu toate astea, ma gandesc deseori cum creste un copil al caror mama si tata sunt doi barbati sau doua femei? Nu cumva acest lucru ii stabileste copilului un traseu sentimental? Stiu, blamati-ma, sunt o ignoranta.

Recunosc ca educatia primita in familie, fata de acest lucru, nu ma ajuta prea tare. Tatal meu inca mai crede ca oamenii gay nu exista, iar mama ii toleareaza, dar intr-un fel aparte. I-am intrebat odata ce ar face daca ar afla ca mie imi plac fetele? Si am insistat foarte mult sa primesc un raspuns, pentru ca la inceput nici nu vroiau sa auda intrebarea, nici nu vroiau sa se gandeasca la ea. Dar, intr-un final, mi-au raspuns ca nu stiu cum ar reactiona, probabil ca deloc bine si probabil ca ar fi o lovitura pentru ei, dar sunt siguri ca ar incerca sa ma inteleaga si ma accepte. Asta se intampla, pentru ca parintii mei sunt niste oameni care pun, cu adevarat, mai presus de orice fericirea copilului lor. Dar cati parinti sunt asa? Cati copii care si-au dat seama ca sunt gay, dupa lungi framantari emotionale si incercari de “a fi ca ceilalti”, nu au fost alungati de propria lor familie, pentru ca ar fi ras “tot satul” de ei? Eu nu stiu cum as reactiona daca, intr-o zi, copilul meu mi-ar spune ca e gay. Sper doar ca daca s-ar intampla asta, sa fiu suficient de inteleapta si sa fi invatat de mult lectia tolerantei si a acceptarii neconditionate a oamenilor, indiferent de rasa, culoare sau orientare sexuala. Pana la urma, judecatile de valoare ar trebui sa se refere la omenie, inteligenta, bunatate, altruism si mai putin la felul in care alegerile pe care un om le ia in viata.

FacebookGoogle+Twitter

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *