Cartea mea preferata – BILLY BUDD, MARINAR si eroii similari

Dragul de el…. Dragul de Billy Bud!!!
In aceasta nuvela de Melville, Billy Budd este un tanar marinar care isi atrage ura echipajului din care face parte. Se interpreteaza aceasta ura in legatura cu motive homoerotice se invoca de asemenea caracterul cristic al figurii lui Billy Budd. Ne putem margini doar la blandetea numelui sau: societatea pe care-o descrie Melville nu-i pregatita sa ierte acest lucru; si nici vreo alta.

In opera cu acelasi nume, Benjamin Britten a transpus minunat aceasta blandete a lui Billy Budd: in penultima scena, un motiv invadeaza spatiul cu toata forta, apoi se risipeste, asemenea celor care tocmai au asistat la spanzurarea lui Billy, pentru a se incheia ca un val lent. Tristetea pe care-o exprima capitanul care rade la moartea lui, in epilog, este cea mai blanda cu putinta. Nu-i greu sa ne explicam cum a putut Hamlet sa treaca drept un erou a nehotararii. Dar aceasta nehotarare este o activitate, daca pot spune asa: iata un om care face curajos fata unei fantome: care intinde o cursa unui rege fratricid; care se descotoroseste de doi curteni, scapand de o capcana mortala: si care, pentru a sfarsi, se angajeaza intr-un cumplit duel. Mi se va spune ca Hamlet tergiverseaza, e gresit sa nu se retina, din ansamblul monologurilor sale deliberative, decat o propozitie ontologica mai mult decat celebra, dar la drept vorbind banala. Si-apoi, a reflecta este cel mai neinsemnat lucru de facut cand vremea insasi este inafara tiparuelor ca „iesita din tatani” si te pomenesti a fi cel pe care “Destinul il insarcineaza sa o puna la loc”. In detrimentul tau. Cand intregul univers e in repaus – care-i cauza?! Sa te agiti cum face Polonius, sa te porti in definitiv ca si cum asta n-ar avea nici o importanta precum Rosencrantz si Guildenstern, iata adevarata nehotarare criminala. Hamlet nu este erou al actiunii fiindca e singurul care sufera consecintele crizei lumii in care traieste: el stie ca un omor nu va fi de-ajuns pentru a repara ceva pentru ca moare cu un fel de resemnare stoica, deci activa.

In aceeasi armonie de blandete activa si resemnare poate ca ar trebuie sa traim cu totii. Cu greu insa rezistam chiar si atunci cand lasam ceva de la noi… Totusi a considera artistii drept nevrozati, inadaptati, sociopati este total neindreptatit: la urma urmei, nenumarati indivizi absolut lipsiti de cel mai mic soi de talent poseda in cel mai inalt grad aceste caracteristici. Atunci? Unii cred ca artistii sunt medici, nu bolnavi. Mie mi se pare mai degraba ca sunt maladii – de unde excelenta lor sanatate si riscul la care se expun cei care se incapataneaza sa-i intalneacsa in mod frecvent.

FacebookGoogle+Twitter

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *